Daca intrebi in general pe cineva daca e o persoana dificila, cu siguranta iti va raspunde ca nu! Daca intrebi o persoana daca e deschisa sau inchisa (la minte si nu numai), vei primi cu siguranta aceleasi tipuri de raspunsuri. Cu totii ne vedem ca persoane deschise, chiar daca poate unuii mai mult sau mai putin comunicativi.
Dar niciodata (si cand spun asta o spun ca pe o "absoluta" ce nu (prea) lasa loc de interpretari) nu vom admite (in totalitate) ca suntem dificili, inchisi la minte, incapatanati, blocati pe propria noastra "placa", etc. Iar daca o vom face, o vom face pentru ca trebuie, pentru ca e interesant, pentru a ne plange de mila, pentru a ne inveli in niste circumstante care sa ne protejeze de efectele unor potentiale esecuri, pentru a avea o "manta de vreme rea" in cazul in care deciziile si alegerile pe care le facem nu o sa fie atat de reusite pe cum am crezut si nu vor genera rezultatele scontate.
Hai sa spunem ca ne "construim" oarecum ... safety-net-ul!
De ce? Pentru ca e in natura noastra sa facem asta, pentru ca ne place sa ne ascundem dupa cate o frunza, cu care incercam invariabil sa ne ascundem "golurile" si/sau "goliciunea". Si asta e, poate (oarecum paradoxal), primul nostru instinct.
Si cu cat am devenit mai buni la asta, cu atat am si evoluat, am si perfectionat tehnica. Si acum nu mai e doar despre (auto)conservare si (auto)protectie. Am ajuns la un asemenea nivel incat, am dezvoltat si faza, varianta si/sau latura ofensiva a acestei tipologii. Suntem absolutisiguri si (de ce nu) mai mult decat convinsi de faptul ca cealalta persoana greseste, celalalt nu are dreptate, celalalt nu vede lucrurile atat de bine cum le vedem noi. Noi intelegem mult mai amplu tot ceea ce se intampla in microuniversul nostru, iar celalalt e doar un mic si amarat novice ... care incearca sa para mai mult decat este, incearca sa demonstreze ceva, cuiva ... fara sa stie ce si cui (si cat de amarnic ne putem insela).
De obicei ... pastram aceasta "eticheta" de "dificil/a", "inchis/a" (la minte) pentru cei pe care nu avem cum sa-i intelegem, pentru cei ce nu se incadreaza in sitemul (auto)impus al microuniversului nostru in care, paradoxal, am ales sau am fost fortati sa traim.
Ne plangem ca ceilalti nu ne inteleg. Dar cat ne-am staduit sa-i intelegem noi pe ei? Ne lamentam in mod grosolan si, de multe ori, agresiv ca ceilalti nu sunt ca noi, ca NU VOR SA FIE CA NOI. Dar oare tie iti place cine/ce esti? Iti place ceea ce ai devenit? Oare nu tocmai faptul ca te uiti in oglinda si vezi ceea ce esti, vezi ceea ce ai devenit ... declanseaza defapt aceasta reactie violenta. Ai ajuns sa fii ceva ce nu-ti place, ceva ce (desi poate cuvantul e unul putin cam tare) urasti, ceva de care nu poti scapa, desi poate ai incercat de mai multe ori si intr-un final n-ai reusit, si ai ramas tot acolo ... afundandu-te inca putin si inca putin!
Nu e o priveliste placuta. Sa fii singur, sa fii dificil, sa fii singur si dificil, sa fii singur, dificil si inchis ... in lumea ta!
M-au marcat oarecum cuvintele lui Elie Wiesel care spun: “Indiferenta, pentru mine, este simbolul (epitomul) raului.” Iar ca sa ducem lucrurile putin mai departe ma voi folosi de cuvintele aceluiasi Elie Wiesel care descria atat de plastic efectele indiferentei spunand: “Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenta. Opusul artei nu e lipsa frumusetii, ci indiferenta. Opusul credintei nu e erezia, ci indiferenta. Opusul vietii nu e moartea, ci indiferenta.”
WOW! Cred ca pe bune ... in mintea ta e furtuna acum. ATAT DE MULTE antonime in dreptul indiferentei!
Apparently, da!!! Dar tu nu aveai de unde sa stii asta ... pentru ca in microuniversul tau, in spatele armurii pe care ti-ai construit-o cu atata dibacie, nu mai strabate decat atat de putin soare. Ti-e atat de greu sa renunti la cochilia ta, ti-e atat de greu sa renunti la armura pe care ti-ai faurit-o si in care ai investit atat de mult. Ce se va intampla cu tine daca ai face-o? Cum ai vedea lumea si cum te-ar vedea ea? Cat de expus si de vulnerabil ai fi?
E timpul sa iei din nou la tranta propria-ti persoana, e timpul sa-ti declari din nou razboi, e timpul sa duci la bun sfarsit ceea ce ti-ai propus de atat timp si sa te eliberezi de aceasta greutate a angoasei de a-ti depasi dificultatea, inchiderea, singuratatea!
E timpul sa lupti cu acest sistem mai mult sau mai putin (auto)impus. Nu va fi usor, nu va fi simplu, DAR NU E NICI IREALIZABIL!
Alternativa e una (relativ) crunta daca ar fi sa ne luam dupa spusele unui autor necunoscut: “Daca toata lumea pe pamant ar fi indiferenta, nu ar mai exista faptele bune ceea ce ar conduce in final la comunitati lipsite de compasiune.” Iar ca o parafrazare a cestor cuvinte as putea spune ca efectul va fi (oarecum) acelasi si in cazul oamenilor (situatiilor) dificili(e) si/sau inchisi (la minte).
Insa, in final, totul se reduce la ... ALEGERI!
Dar niciodata (si cand spun asta o spun ca pe o "absoluta" ce nu (prea) lasa loc de interpretari) nu vom admite (in totalitate) ca suntem dificili, inchisi la minte, incapatanati, blocati pe propria noastra "placa", etc. Iar daca o vom face, o vom face pentru ca trebuie, pentru ca e interesant, pentru a ne plange de mila, pentru a ne inveli in niste circumstante care sa ne protejeze de efectele unor potentiale esecuri, pentru a avea o "manta de vreme rea" in cazul in care deciziile si alegerile pe care le facem nu o sa fie atat de reusite pe cum am crezut si nu vor genera rezultatele scontate.
Hai sa spunem ca ne "construim" oarecum ... safety-net-ul!
De ce? Pentru ca e in natura noastra sa facem asta, pentru ca ne place sa ne ascundem dupa cate o frunza, cu care incercam invariabil sa ne ascundem "golurile" si/sau "goliciunea". Si asta e, poate (oarecum paradoxal), primul nostru instinct.
Si cu cat am devenit mai buni la asta, cu atat am si evoluat, am si perfectionat tehnica. Si acum nu mai e doar despre (auto)conservare si (auto)protectie. Am ajuns la un asemenea nivel incat, am dezvoltat si faza, varianta si/sau latura ofensiva a acestei tipologii. Suntem absolutisiguri si (de ce nu) mai mult decat convinsi de faptul ca cealalta persoana greseste, celalalt nu are dreptate, celalalt nu vede lucrurile atat de bine cum le vedem noi. Noi intelegem mult mai amplu tot ceea ce se intampla in microuniversul nostru, iar celalalt e doar un mic si amarat novice ... care incearca sa para mai mult decat este, incearca sa demonstreze ceva, cuiva ... fara sa stie ce si cui (si cat de amarnic ne putem insela).
De obicei ... pastram aceasta "eticheta" de "dificil/a", "inchis/a" (la minte) pentru cei pe care nu avem cum sa-i intelegem, pentru cei ce nu se incadreaza in sitemul (auto)impus al microuniversului nostru in care, paradoxal, am ales sau am fost fortati sa traim.
Ne plangem ca ceilalti nu ne inteleg. Dar cat ne-am staduit sa-i intelegem noi pe ei? Ne lamentam in mod grosolan si, de multe ori, agresiv ca ceilalti nu sunt ca noi, ca NU VOR SA FIE CA NOI. Dar oare tie iti place cine/ce esti? Iti place ceea ce ai devenit? Oare nu tocmai faptul ca te uiti in oglinda si vezi ceea ce esti, vezi ceea ce ai devenit ... declanseaza defapt aceasta reactie violenta. Ai ajuns sa fii ceva ce nu-ti place, ceva ce (desi poate cuvantul e unul putin cam tare) urasti, ceva de care nu poti scapa, desi poate ai incercat de mai multe ori si intr-un final n-ai reusit, si ai ramas tot acolo ... afundandu-te inca putin si inca putin!
Nu e o priveliste placuta. Sa fii singur, sa fii dificil, sa fii singur si dificil, sa fii singur, dificil si inchis ... in lumea ta!
M-au marcat oarecum cuvintele lui Elie Wiesel care spun: “Indiferenta, pentru mine, este simbolul (epitomul) raului.” Iar ca sa ducem lucrurile putin mai departe ma voi folosi de cuvintele aceluiasi Elie Wiesel care descria atat de plastic efectele indiferentei spunand: “Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenta. Opusul artei nu e lipsa frumusetii, ci indiferenta. Opusul credintei nu e erezia, ci indiferenta. Opusul vietii nu e moartea, ci indiferenta.”
WOW! Cred ca pe bune ... in mintea ta e furtuna acum. ATAT DE MULTE antonime in dreptul indiferentei!
Apparently, da!!! Dar tu nu aveai de unde sa stii asta ... pentru ca in microuniversul tau, in spatele armurii pe care ti-ai construit-o cu atata dibacie, nu mai strabate decat atat de putin soare. Ti-e atat de greu sa renunti la cochilia ta, ti-e atat de greu sa renunti la armura pe care ti-ai faurit-o si in care ai investit atat de mult. Ce se va intampla cu tine daca ai face-o? Cum ai vedea lumea si cum te-ar vedea ea? Cat de expus si de vulnerabil ai fi?
E timpul sa iei din nou la tranta propria-ti persoana, e timpul sa-ti declari din nou razboi, e timpul sa duci la bun sfarsit ceea ce ti-ai propus de atat timp si sa te eliberezi de aceasta greutate a angoasei de a-ti depasi dificultatea, inchiderea, singuratatea!
E timpul sa lupti cu acest sistem mai mult sau mai putin (auto)impus. Nu va fi usor, nu va fi simplu, DAR NU E NICI IREALIZABIL!
Alternativa e una (relativ) crunta daca ar fi sa ne luam dupa spusele unui autor necunoscut: “Daca toata lumea pe pamant ar fi indiferenta, nu ar mai exista faptele bune ceea ce ar conduce in final la comunitati lipsite de compasiune.” Iar ca o parafrazare a cestor cuvinte as putea spune ca efectul va fi (oarecum) acelasi si in cazul oamenilor (situatiilor) dificili(e) si/sau inchisi (la minte).
Insa, in final, totul se reduce la ... ALEGERI!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu