Aud in ultima vreme in jurul meu diferite persoane care discuta de alte persoane din anturajul lor care sufera ... se chinuie si sunt oarecum dizabilitati. Auzi discutii in care oamenii fie sufera de boli grele, fie se confrunta cu probleme sufletesti, emotionale sau chiar cu dizabilitati mentale. De multe ori raman uimit si in acelasi timp si in blocaj de cuvinte pentru ca, nu-i asa, cum ai putea spune unuia care se gaseste in astfel de situatii sau care are o persoana apropiata lui/ei ca Dumnezeu ii iubeste, ca e de partea lor ...
Nu poti doar raspunde cu o indiferenta taciturna ... seaca ... sa strigatul lor "unde e EL cand avem mai multa nevoie?" sau "De ce se intampla asta?" servindu-le o teologie bazata pe cuvinte aruncate intr-o doara ... asa ca sa ne scapam si ca sa mai bifam un om caruia i-am vestit ceea ce trebuia vestit de pe lista noastra ...
Nu asa ar trebui procedat, nu in felul asta.
Nu am o reteta speciala pe care sa v-o impartasesc, nu am o pledoarie in "x" pasi pe care sa o urmati si prin care sa obtineti rezultate fabuloase, dar stiu un lucru ... nu trebuie sa "dam in cap" oamenilor cu Biblia, nu trebuie sa fim "masini reci si calculate de versete" ... O astfel de atitudine NU AJUTA. Nici pe cel care o are ... nici pe cel ce sta, mai mult sau mai putin voit, inaintea noastra.
Stau si ma intreb oare ne-am pierdut capacitatea empatica? Am uitat "sa fim oameni"? Ne bucuram atat de mult cand atunci cand "ceasul incercarii" se abate in dreptul nostru ... avem pe cineva alaturi ... om sau Dumnezeu, insa cat de repede uitam cum noua insine ne-a fost racorit sufletul ... atunci cand vine vorba de altii.
De ce e asa? Nu stiu sa spun exact. Poate ne e teama ca adaugandu-se noi si noi persoane in aceasta zidire interesanta si mirifica ... TATI ne va iubi pe noi mai putin ... Poate ca suntem oarecum invidiosi ca EL va putea ridica si face cu altii ceea ce noi nu am fost dispusi sa IL lasam sa faca cu si din viata noastra. Sau poate ca pur si simplu ... uitam acea parte in care ni se spune "unii pe altii ... cum v-am iubit EU!".
Poate ...
Scott Hamilton surprinde o esenta primordiala a naturii umane pe care noi deseori incercam sa o mascam ... tocmai pentru a nu lasa sa iasa la iveala cine suntem cu adevarat. Cuvintele lui care ne spun ca: "Singura dizabilitate in viata e o atitudine gresita" ar trebui sa surprinda o parte a naturii umane la care trebuie ca fiecare din noi sa privim introspectiv si deschis, sa acceptam ca exista posibilitatea ca prin atitudinile noastre gresite sa traim defapt un crestinism dizabilitat si dezumanizat ... de simple, atat de simple atitudini ... gesturi, vorbe banale ... care repetate se transforma in leitmotive ale unor caractere ce acumuleaza tot mai mult in sinea lor ... deficiente.
Nu trebui sa fie asa! Nu e normal sa fie asa!
John Maxwell spunea ca: "Propria atitudine iti este cel mai bun prieten sau cel mai inversunat dusman. Va atrage sau va indeparta oameni. Nu este multumita pana nu se manifesta si este mai cinstita si mai consistenta decat cuvintele tale. Este bibliotecarul trecutului tau, oratorul prezentului tau si profetul viitorului tau", iar Thomas Jefferson conchidea pe tema atitudinii umane prin urmatoarele cuvinte: "Nimic nu îl poate opri pe omul cu o atitudine mentala corecta sa îsi îndeplineasca scopul. Nimic din lumea aceasta nu îl poate ajuta pe omul care are o atitudine gresita." Nu judeca oamenii din jurul tau ... Nu poti sa-i intelegi in totalitate decat daca te-ai afla in aceleasi circumstante ca si ei ...
Esti pus azi in fata unei alegeri ... va trebui sa alegi intelept pentru ca nu-i asa "Singura dizabilitate in viata e o atitudine gresita." (Scott Hamilton)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu