Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii ... (ultima parte)

Astazi ultima parte a povestii lui Andy ...

"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii

Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului (ultima parte)

Unde sunt astăzi

Am condus biserica mea în Cina Domnului în week-end-ul care a trecut. Aproape un an distanţă de la demisia mea, am împărtăşit pâinea şi vinul cu prietenii mei şi cu familia mea. A fost un timp de aducere aminte şi de restaurare, o oportunitate pentru a celebra ca şi comunitate ceea ce  a făcut Hristos pentru a ne reconcilia. Restaurarea de un an nu m-a vindecat de narcisism, însă mi-a pus în minte un aspect important: nu sunt Dumnezeu; sunt doar un alt om rănit care are nevoie de Dumnezeu. Este ceva puternic în legătură cu faptul de a face faţă rănii tale. Face ca jocul puterii să pară ridicol.

Descoperirea identităţii mele în Hristos, faptul de a Îi permite să mă iubească şi faptul de a fi copilul Său mă satisface mai mult decât faptul de a câştiga faţă de o persoană cu care stau la masă. Nu îmi e dor de dezbateri – nu mă gândesc la dezbaterile pe care le-am câştigat sau pe care le-am pierdut. Îmi amintesc de momente în care am împărtăşit cu tinerii mei, de experienţele pe care le-am împărtăşit cu partenerii mei de lucrare şi de privilegiul de a sluji biserica din care fac parte. Atunci când mă regăsesc în jocul puterii, îmi pun întrebarea: „de ce îmi pasă aşa de mult de această luptă? Ce doresc eu de fapt de la această persoană? Merită oare să stric o relaţie?”

Henri Nouwen a  spus că competiţia este opusul compasiunii. Atunci când nu simt că trebuie să intru în competiţie cu o persoană, sunt liber să o iubesc şi să ascult povestea ei. Dacă trebuie să trăiesc în comunitate sau să fac lucrarea cu acea persoană, vreau să ştiu cum Dumnezeu foloseşte murdăria din viaţa acelei persoane. Suntem cu toţii penibili, oameni pătaţi care doresc să fie iubiţi şi acceptaţi – şi facem lucruri cu adevărat prosteşti pentru a arăta cât de mult avem nevoie unii de ceilalţi.

Acum câteva zile soţia mea mi-a spus că crede că am multă lucrare de tineret rămasă în mine. Cred că are dreptate. Îmi e dor de acele relaţii cu tinerii, şi acele oportunităţi de a fi martori ai schimbării de vieţi. Îmi e dor să fiu în comunitate cu oameni care sunt nebuni după tineri şi care doresc să îşi investească vieţile în aceştia. Peste toate, doresc să fac lucrare care să rezulte din ceea ce Isus Hristos face în viaţa mea în fiecare zi. Vreau să rămân în Isus pentru că ştiu că El rămâne în mine. Vreau să aduc roadă pentru Hristos şi pentru Împărăţia Sa; vreau să experimentez bucuria cea mare pe care mi-a promis-o; şi sunt încrezător că bucuria aceasta îmi va fi de ajuns. Aceasta este singura putere pe care mi-o doresc." 

Dupa ce timp de cateva zile am urmarit povestea lui Andy ... poate pe viitor sau poate chiar in prezent ... vom avea grija ca atunci cand suntem implicati in anumite lucrari sa avem grija ca lucrarea si scopul lucrarii sa fie si sa ramana cel initial ... sa nu deviem si sa nu ajungem sa ne confundam propria persoana cu lucrarea. Scopul lucrarii ... indiferent de circumstante ... trebuie sa fie si ramana EL.

Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii ... (partea a 4a)

Astazi penultima parte a povestii lui Andy ...
"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii

Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului (penultima parte)

Schimbări graduale

În acea toamnă m-am dus să îmi termin facultatea. Am petrecut prea mult timp  în introspecţie ca să mă întorc în lucrare – eram speriat de mine însumi. Am decis să mă duc  la şcoală şi să îmi termin masterul. Doream să îmi iau timp să mă vindec, să îmi dau seama mai clar de această rană pe care o aveam pe suflet şi să reconciliez chemarea lui Dumnezeu de a face lucrare de tineret cu nevoia mea de a fi slujit. Am luat o slujbă cu jumătate de normă, fiind şofer pentru un om de afaceri. A fost cea mai umilitoare experienţă prin care trebuit să trec vreodată. A trebuit să găsesc semnificaţie şi scop în alte feluri decât gândind viziuni şi vorbind în faţa a sute de tineri. Sunt puţine lupte de putere, atunci când duci cu maşina pe cineva, din punctul A în punctul B. trebuia să tac şi să ascult ordinele, sau eram dat afară.

Am dat peste un articol „Cum să te ocupi de propriul suflet, în timp ce te ocupi de sufletele celorlalţi” de Mike Yaconelli şi părea că discută în el despre propriile mele probleme. Povestea lui Mike de la prima sa biserică era propria mea poveste. El scria: „Lucrarea reală nu este ceea ce faci, ci ceea ce eşti.” Sufletul meu nu era responsabilitatea echipei bisericii; era responsabilitatea mea. Am pus multă presiune asupra oamenilor din viaţa mea pentru a umple un gol pe care doar Dumnezeu putea să îl umple. Yaconelli sugerează în acest articol că unul din drumurile către suflet este „să citeşti ca un nebun.” Am petrecut mult timp îngropat în cărţi, descoperind mentori istorici, pe rafturile bibliotecilor. În acele ore de linişte la picioarele bărbaţilor şi femeilor care au fost înaintea mea, mi-am dat seama că toate fuseseră făcute, că nu trebuia să impresionez pe nimeni, că trebuia să încep să îmi descopăr identitatea pe care o aveam în Hristos.

Sună ciudat, însă eram un lider de tineret care avea nevoie de o relaţie  personală cu Hristos. În lunile care au venit, m-am întâlnit cu Bill pentru prânz şi am discutat despre prietenia noastră. Am fost în stare să stau la masă cu el şi să pun valoare pe prietenia sa, însă să fiu ok cu sau fără aprobarea sa."

Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii ... (partea a 3a)

Pentru astazi partea a treia a povestii lui Andy Jack ...
Enjoy!
"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii

Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului (partea a 3a)

Limita

După două luni, m-am dus la birou devreme într-o dimineaţă, pentru a lucra la nişte detalii referitoare la călătoria în Grecia, când am fost chemat în birou la Bill. Acolo, la el în birou, Bill şi păstorul executiv mi-au cerut să îmi depun demisia! Mi-au spus că ceea ce făceam nu mai era de folos bisericii şi că şi-au pierdut încrederea în conducerea mea. Nu a fost vorba de ceva pentru care eram dispus să mă lupt până la moarte; pur şi simplu i-am obosit pe păstori şi pe echipa de conducere.

Am auzit povestiri de la lideri de tineret care au luptat şi întotdeauna credeam că pot fi dat afară pentru ceva eroic – revoluţionar, de care s-ar fi vorbit mai apoi ani buni de zile – asta arată mai multă mândrie din partea mea. Am părăsit biroul scâncind, mi-am făcut curat pe birou şi am dispărut. Eram mânios  - nu credeam că Bill are motive întemeiate să mă dea afară. Însă ştiam în inima mea că Bill şi echipa erau obosiţi de abuzurile mele. Ei doreau să lucreze fără să se mai teamă de ieşirile mele. Curând mi-am dat seama că meritam de fapt să fiu pus pe liber.

Gânduri

Ce să faci când nu mai ai slujbă şi nu mai eşti plătit? Am mers să mă plimb. Am petrecut vara în introspecţie serioasă. Plimbări lungi prin natură mi-au dat timp suficient să pun cap la cap evenimentele  care au dus la demisia mea. Pe lângă jocul puterii, mi-am dat seama, în mod gradual, că eram doar un tânăr care dorea să fie iubit, acceptat, apreciat. Echipa pastorală a văzut în mine un adult nebun care era mânios, impulsiv, rigid şi lipsit de compasiune. În mine ştiam că sunt un micuţ care „nu dorea să fie ales ultimul la fotbal.” Port după mine răni ale lipsei de adecvare. Am petrecut mult timp încercând să scap de aceasta. Am încercat să „joc” pentru a obţine permisiuni de la Bill. Atunci când acest lucru nu a funcţionat, am încercat să fiu mai bun ca şi el – să îl fac să mă observe. Când acest lucru nu a funcţionat, am încercat să îl fac pe Bill să se simtă ruşinat că nu mi-a dat mai mult timp. Am mers la conferinţe pentru a îi face pe cei celebri să observe un talent tânăr promiţător. Paradoxul este că succesul şi atenţia au fost obţinute, însă nu m-au satisfăcut. De fapt m-am înstrăinat de oamenii de care doream să mă apropiu. Mai rău, mi-am sacrificat propriul suflet încercând să programez calea mea înspre inimile tinerilor şi părinţilor.

Am petrecut mult timp în solitudine, rugându-mă ca Dumnezeu să îmi descopere toţi oamenii pe care i-am rănit; am fost aşa de orbit de comportamentul meu abuziv emoţional încât nici măcar n-am observat aşa ceva. Pe măsură ce ei mi-au fost descoperiţi, am mers la ei şi mi-am cerut iertare. Aceste conversaţii n-au fost întotdeauna drăguţe. Ele au confirmat comportamentul meu şi mi-au sfâşiat, în dragoste, mai tare rana. Faptul de a auzi părerea oamenilor despre mine a fost uneori prea mult  pentru mine. La sfârşitul verii, ştiam că eu şi cu Kathy trebuia să stăm cuminţi. Nu puteam să fugim la o altă biserică – trebuia să repar ceea ce am stricat. Am mers înapoi la biserica ce m-a dat afară doar cu patru luni în urmă. Era nevoie de mai mult decât o cerere de iertare pentru a repara ceea ce fusese stricat şi acest lucru urma să ceară timp. Am stat în faţa bisericii şi am cerut iertare."

Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii ... (partea a 2a)

Astazi o sa va prezint partea a doua a povestii lui Andy Jack ... cel care a "jucat jocul" ... si aproape ca a pierdut totul ...

Cand l-am "lasat" pe Andy tocmai facea trecerea de la o lucrare la alta ... 

Iata acum si continuarea ...

"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii

Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului (partea a II-a)

Lupte crescânde

Mi-au trebuit şase luni de lucrare cu liceenii să îmi dau seama că am probleme. Vara mea idilică nu m-a urmat în lucrarea cu liceenii. Tranziţia a fost cu mult mai dificilă decât mi-am imaginat şi viziunea şi experienţa mea nu au impresionat pe nimeni. Am petrecut mult timp dezvoltând lucrări şi programe grandioase pe care le înţelegeam doar eu şi care nu i-au entuziasmat pe partenerii mei de lucrare, pe părinţi şi pe tineri. Eram frustrat de lipsa lor de entuziasm şi am luat acest lucru în mod personal. Eram convins că dacă ei vor trece de partea mea, am putea avea o lucrare extraordinară. Toate comentariile, preocupările şi plângerile mă făceau să fiu mai rigid, mai încăpăţânat şi mai nefericit. Totul a explodat la o întâlnire pentru misiune, în care am ţipat la echipă şi am lovit cu pumnul în masă pentru că au îndrăznit să pună sub semnul întrebării o călătorie planificată în Grecia. Întrebările pe care ei le puneau erau corecte, însă nu am putut să suport să am viziunea pusă sub semnul întrebării. „Eu sunt profesionistul aici. Eu sunt vizionarul. Eu sunt cel care îşi asumă riscuri. Am prieteni în locuri importante.”

Totul a devenit un ultimatum pentru mine. Am devenit acel copil de poster din Proverbe 26:23: „Ca zgura din argint pusă pe un ciob de pământ, aşa sunt buzele aprinse şi o inimă rea.” Mă depărtasem de dependenţa de Dumnezeu şi inima mi se împietrise. Eram prea arogant să cred că eram în necaz şi prea nesigur pentru a cere ajutor. Am făcut o sarcină grea pentru cei apropiaţi să se ocupe de mine; am neglijat şi am abuzat partenerii mei de lucrare, atunci când aveam cea mai mare nevoie de ei. În loc să îmi împărtăşesc temerile şi sentimentele de neadecvare, am încercat să dovedesc că aveam încă succes. Am fluturat numărul de tineri care veneau, am arătat cunoştinţele pe care le aveam despre postmodernism şi am focalizat fiecare discuţie pe care o aveam înspre propriile mele realizări.

Călătoria misionară urma să aibă loc cu sau fără sprijinul partenerilor mei. Dacă ei nu vor fi stat alături de mine (sau, oare, în spatele meu?), o voi fi făcut în ciuda lor şi îi voi fi demascat în faţa întregii biserici. O călătorie plină de succes urma să fie un monument al gândirii vizionare a lucrării de tineret şi a liderului acesteia. Tot ce am făcut pentru următoarele două luni urma să asigure o călătorie misionară de succes în Grecia. Nu mai spun că doar 15 tineri au dorit să vină în Grecia, şi era nevoie ca 75 de tineri să fie slujiţi, cumva, pe timpul verii. Lucrul ironic (şi trist) a fost că erau suficient de mulţi oameni cu daruri şi cu deprinderi care mă puteau ajuta, chiar şi fostul păstor pentru lucrarea cu liceenii, care era încă în biserică la noi, însă mândria mea era aprinsă şi nici în ruptul capului nu doream să îl chem să vină să mă ajute."

Ce va face Andy in continuare? ... Cum va rezolva el situatiile conflictuale? ...

Raspunsul il vom afla in postarile care vor urma ...

Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii ... (partea 1)

Incepand de azi si continuand in zilele urmatoare o sa va prezint povestea unei persoane ... Andy Jack. 
Andy Jack este un crestin de 30 de ani care are o chemare pentru lucrarea cu tinerii. El a slujit patru ani ca şi lider în lucrarea de tineret de la Community Fellowship din West Chicago, Ill. şi este un absolvent al Wheaton. Este căsătorit cu Kathy, lucrează în adopţii şi este terapeut pentru Evangelical Child and Family Agency. Împreună se bucură să se uite la filme, să meargă în biblioteci, să privească comedii şi să bea cafea cu prietenii. 

Informaţiile despre autor sunt valabile pentru data la care acest articol a fost publicat cu mentiunea ca prima publicare a avut loc in anul 2004.

Materialul a fost preluat de pe site-ul www.youthspecialties.com ... Dreptul de copyright pentru versiunea originala in limba engleza apartine in totalitate fundatiei Youth Specialties (© 2004 Youth Specialties)

Si acum sa va prezint prima parte ...

"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii

Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului.

   Bună, numele meu este Andy şi sunt lider de tineret. Îmi place să fiu în competiţie, să îmi prezint argumentele, să dovedesc punctul meu de vedere şi să câştig. Aceste deprinderi pe care le am sunt de folos pentru planificarea unor programe şi evenimente extraordinare şi memorabile, însă acestea tind să îmi afecteze sufletul. Jocul puterii m-a dus departe; apoi am început să îmi pierd sufletul şi …slujba.

Lucrurile merg bine

Vara petrecută în hambar a fost cea mai bună experienţă de lucrare de tineret pentru mine. Uitându-mă înapoi, a fost cea mai puţină administrare pe care am făcut-o vreodată pentru un program. Un mic grup de voluntari, părinţi şi câţiva tineri am visat la o experienţă de închinare de vară, în mijlocul săptămânii. Am avut un voluntar extraordinar care era specializat în închinare şi un grup de tineri muzicieni şi am dorit o şansă de a ne închina ca şi comunitate mai mult decât doar duminica dimineaţa. Am găsit un mic hambar în mijlocul unei suburbii din Chicago în care puteam să ne înghesuim trupa şi câteva sute de tineri, pe paie. În prima săptămână acest hambar a fost umplut rapid cu tineri – părinţii a trebuit să facă rost de scaune pentru a sta pe margini, ca să prindă puţin din ceea ce se întâmpla acolo. A fost o vară specială pentru mine. Am învăţat multe despre lucrare, despre închinare şi despre cât de minunat este să ai o comunitate reală cu ceilalţi. Am avut cei mai buni tineri cu putinţă – acel fel de tineri care iubesc să fie împreună, să se închine împreună, să slujească împreună şi să se joace împreună. Desigur, erau probleme, însă pentru marea parte a timpului a fost excelent.

Din prima mea zi ca şi intern, această biserică a arătat compasiune pentru mine şi pentru Kathy într-un mod plin de dragoste şi de generozitate. Din punctul de vedere al lucrării, conducerea nu a spus niciodată „nu.” Ei m-au împuternicit şi m-au echipat cu un buget foarte generos. Am fost în stare să fac o lucrare excelentă pentru că aveam suficiente resurse, voluntari dedicaţi şi un sprijin extraordinar din partea părinţilor şi păstorul senior înţelegea şi iubea lucrarea de tineret.

Când m-am întâlnit cu Bill, păstorul meu senior după închinarea din hambar, am simţit că m-a luat în serios. În fiecare joi dimineaţa, mă duceam la el la birou pentru a recapitula seara ce tocmai trecuse – un lucru care mi-a adus aminte de urmărirea casetelor cu jocul de fotbal, după ce acesta a avut loc. Discutam despre numere şi despre logistică, însă el mă încuraja de asemenea şi visa împreună cu mine despre lucrarea de tineret. Îmi plăcea felul de atenţie care mi-o dădea. Când postul de conducere pentru lucrarea cu liceenii a devenit vacant în vară, am sărit să îl ocup. Am pretins întotdeauna că nu mă voi muta din post (îmi place lucrarea cu elevii, cu voluntarii, cu tinerii), însă am crezut minciuna că trecerea la lucrarea cu liceenii urma să îmi aducă mai multă putere ..."

Continuarea povestirii ... in zilele urmatoare ...