Astazi ultima parte a povestii lui Andy ...
"Confesiunile unuia care a jucat jocul puterii
Ascensiunea subtilă a influenţei distructive a eului (ultima parte)
Unde sunt astăzi
Am condus biserica mea în Cina Domnului în week-end-ul care a trecut. Aproape un an distanţă de la demisia mea, am împărtăşit pâinea şi vinul cu prietenii mei şi cu familia mea. A fost un timp de aducere aminte şi de restaurare, o oportunitate pentru a celebra ca şi comunitate ceea ce a făcut Hristos pentru a ne reconcilia. Restaurarea de un an nu m-a vindecat de narcisism, însă mi-a pus în minte un aspect important: nu sunt Dumnezeu; sunt doar un alt om rănit care are nevoie de Dumnezeu. Este ceva puternic în legătură cu faptul de a face faţă rănii tale. Face ca jocul puterii să pară ridicol.
Descoperirea identităţii mele în Hristos, faptul de a Îi permite să mă iubească şi faptul de a fi copilul Său mă satisface mai mult decât faptul de a câştiga faţă de o persoană cu care stau la masă. Nu îmi e dor de dezbateri – nu mă gândesc la dezbaterile pe care le-am câştigat sau pe care le-am pierdut. Îmi amintesc de momente în care am împărtăşit cu tinerii mei, de experienţele pe care le-am împărtăşit cu partenerii mei de lucrare şi de privilegiul de a sluji biserica din care fac parte. Atunci când mă regăsesc în jocul puterii, îmi pun întrebarea: „de ce îmi pasă aşa de mult de această luptă? Ce doresc eu de fapt de la această persoană? Merită oare să stric o relaţie?”
Henri Nouwen a spus că competiţia este opusul compasiunii. Atunci când nu simt că trebuie să intru în competiţie cu o persoană, sunt liber să o iubesc şi să ascult povestea ei. Dacă trebuie să trăiesc în comunitate sau să fac lucrarea cu acea persoană, vreau să ştiu cum Dumnezeu foloseşte murdăria din viaţa acelei persoane. Suntem cu toţii penibili, oameni pătaţi care doresc să fie iubiţi şi acceptaţi – şi facem lucruri cu adevărat prosteşti pentru a arăta cât de mult avem nevoie unii de ceilalţi.
Acum câteva zile soţia mea mi-a spus că crede că am multă lucrare de tineret rămasă în mine. Cred că are dreptate. Îmi e dor de acele relaţii cu tinerii, şi acele oportunităţi de a fi martori ai schimbării de vieţi. Îmi e dor să fiu în comunitate cu oameni care sunt nebuni după tineri şi care doresc să îşi investească vieţile în aceştia. Peste toate, doresc să fac lucrare care să rezulte din ceea ce Isus Hristos face în viaţa mea în fiecare zi. Vreau să rămân în Isus pentru că ştiu că El rămâne în mine. Vreau să aduc roadă pentru Hristos şi pentru Împărăţia Sa; vreau să experimentez bucuria cea mare pe care mi-a promis-o; şi sunt încrezător că bucuria aceasta îmi va fi de ajuns. Aceasta este singura putere pe care mi-o doresc."
Dupa ce timp de cateva zile am urmarit povestea lui Andy ... poate pe viitor sau poate chiar in prezent ... vom avea grija ca atunci cand suntem implicati in anumite lucrari sa avem grija ca lucrarea si scopul lucrarii sa fie si sa ramana cel initial ... sa nu deviem si sa nu ajungem sa ne confundam propria persoana cu lucrarea. Scopul lucrarii ... indiferent de circumstante ... trebuie sa fie si ramana EL.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu